’’Dacă lumea noastră, în micile şi marile ei zvârcoliri cotidiene ar trebui să stea sub zodiac unui surâs cinic-amar, acela i-ar aparţine , fără îndoială antieroului din cele două romane scrise de Delaskela, insului aceluia aparent banal şi inconsistent ca stare civilă şi profesională, dar trăitor în prelungirea acută a unui ochi interior ciclopic.
În „Abisex”, romanul anterior, acest ins căuta încă, adulmeca nesăţios, ispitea şi, în general, experimenta; îi presimţeai foamea amestecată cu marasmul incipient , dar şiînflorirea hrănită din clipirea speranţei; în acest „roman-puzzle” (cum, ingenios îl numeşte Gelu Negrea ) , observatorul îşi plimbă sufletul obosit şi deasupra şi în măruntaiele unei lumi în crepuscul, erodată de propriile-i limite şi neputinţe, înfricoşată de efemer, bolnavă de fragmentar. Nimic din această lume nu-şi mai poate păstra (dacă a avut-o vreodată…) puritatea iniţială, cele mai mărunte acte de viaţă se vulgarizează prin recurenţă, u m a n i t a t e a c o l c ă i e î n dimensiunea ei blestemat orizontală, erosul şi băutura rămân doar paliative…Cele 30 de piese ale acestui puzzle pot fi citite şi ca texte autonome, destule dintre ele par scrise chiar cu intenţia clară de a fi receptate astfel, fiind reunite ulterior într-o carte care poate plăcea sau intriga în egală măsură. Structural, Delaskela se propune mai degrabă ca eseist cu un discurs poetic la nivel stilistic (şi cred că acesta este şi punctul f o r t e al tuturor cărţilor sale, seducţia ideilor turnate într-o formă fluidă, mătăsoasă), astfel încât „Abisex” şi „Noaptea pisicilor lungi” sunt impropriu numite „romane”, chiar dacă în ultimele decenii specia ca atare este extrem de proteică, inclusive la nivel formal. Autorul însuşi evită această încadrare câtă vreme textul său se structurează de la sine, precum pânza de păianjen, fin şi dur, elastic şi rezistent în împletirea concentrică a firului confesiv. Semnele exterioare ale trăirii dinăuntru ţin de simţurile elementare, în special de tactil, prelungite firesc în gestica diurnă: ronţăirea unui biscuit, mersul la WC, aprinderea unei ţigări, pregătirea cafelei, privitul pe fereastră, cufundarea obsesivă în lumea de carton a televizorului şi a computerului etc. Toate nasc întrebări neliniştitoare pe marginea vieţii celorlalţi şi a propriei vieţi văzută ca o risipă inexorabilă, camuflată deseori în literatură , în autoficţiunea care, din păcate, „nu aduce mântuirea”.
Oriunde şi-ar purta trupul – la birou, pe străzi, în metrou, acasă, la spital, în camera unei femei – sufletul e ulcerat de automatismele perfect însuşite prin care rezistăm zilnic. Frumseţea, tot mai împuţinată, se întrezăreşte fulgurant fie pe chipul îngândurat al unei femei care-şi dă o şuviţă de pe fruntea încă tânără, fie în puţinele amintiri despre inocenţa pierdută a copilăriei: bucata de pâine unsă cu dulceaţa bunicii, mingea ţinută între trup şi genunchi de copilul poposit pe o scară de piatră… În chip firesc, recurenţa vieţii conduce la recurenţa textului. In sine dubla recurenta oboseşte cititorul indeosebi pe cel profesionist. E mult prea mult din atitudinea jovial-sictirită a unui Bukowski, Miller sau Kerouak. Dacă lumea occidentală s-a cufundat inconştient în muncă-producţie-consum, adevărată mană cerească pentru scriitori, românii abia se înfruptă din pericolul unui astfel de trai. Adevăraţii cronicari ai consumismului autohton sunt încă în faşă.Vor creşte şi vor scrie cărţi despre noi.
Sorin Delaskela, oricât de talentat ar fi, riscă să cadă în manierism. Poza dezabuzării, fâlfâită pe blog, scânteind în cărţi, tinde să ia locul trăirilor autentice. Care trăiri, induse încă se resimt în cărţile sale: foşnetul tăcerii, aerul zvelt dintre oameni, misterul fiinţei feminine, criza vârstei a doua, teama de irosire… toate încă sunt acolo, surprinse cu fineţe, încastrate definitiv în carnea textului. Rezistă, din orice unghi ar fi receptate , bucăţi precum „ Funcţiorii prafului”, „ Lecţia de franceză ” , „Lumea amiezii”, „Hărţile” sau „Dincolo de Marile Ziduri”. Fragmente din multe alte capitole ale acestei cărţi. Noaptea pisicilor lungi” este o carte interesantă. Nu-ţi taie respiraţia, dar o ţine în şah, sacadat, până la final. Poate că „literatura nu ne va mântui” mai mult decât o face viaţa însăşi, dar, aşa cum frumos spui, „închide în încordarea sa strălucirea acestui eşec de a dori să rosteşti totul, viaţa în ritmul căreia te mişti, ca într-un dans, apele care îţi cuprind în şuvoiul lor gleznele’’
VIORICA STĂVARU
Noaptea pisicilor lungi
de Sorin Delaskela,
editura BRUMAR,
Timişoara, 2010,
162 pagini
