orizont/iulie 2010

.............................................................................................

iulie 2010

DIANA ŞERBAN: Un beep prelung, jalnic

Noaptea pisicilor lungi este o carte pe care nu o poţi încadra într-un tipar, aşa cum ai pune eticheta pe un borcan şi ai scrie: gem de prune, dulceaţă de vişine, castraveţi muraţi. Noaptea pisicilor lungi nu e nici roman, pentru că nu curge hotărât da capo al fine, curbându-se din încheieturi la coturi, făcând mici cascade şi arteziene, dar urmându-şi cursul neabătut, ca un râu ce se prăvăleşte în aval. Nu e nici carte de proză scurtă, construită din texte separate, cu viaţă proprie, independentă şi nepăsătoare, precum a locatarilor ce împart, locuind în apartamente diferite, acelaşi imobil, fără să se cunoască vreodată cu adevărat. Nu e nici roman confesiv, deşi povestea e scrisă la persoana întâi, iar naratorul, cel care leagă, până la urmă, textele, posedă însuşiri ale autorului în fapt.

Cartea în discuţie arată ca o haină experiment, năstruşnică, à la Jean Paul Gaultier, alcătuită din 30 de bucăţi late, de texturi diferite, una de stofă, alta de mătase, alta de blană, alta de organza, iar altul de bumbac, bucăţi ce nu au, aparent, nicio treabă între ele, dar care, dacă şi-ar părăsi locul în ansamblu, ar face din mantoul de lux o cuvertură oarecare. "Bucăţile" amintite sunt 30 de texte scurte în proză, ce vorbesc despre lucrurile simple, mărunte şi frumoase pe care le-am pierdut din mers, concentraţi pe obiectivele noastre lumeşti, pe izbânzi profesionale în lanţ şi pe achiziţii de bunuri, pe cifrele din conturi, pe proiecţia unui viitor aranjat până în cele mai mici detalii. Despre lucruri care înseamnă viaţa: să iubeşti pur şi simplu, dezinteresat şi fără bariere, să-ţi faci timp pentru copilul tău, să bei o bere cu un prieten vechi, să asculţi o cântare de tinereţe, să ştergi praful de pe o carte rară, descoperită în casa unui bătrân, să-ţi aminteşti de propriile-ţi vise, să nu uiţi de tine, să rămâi copil.

Delaskela ne pune în faţă o oglindă în care ne vedem mici, reci şi egali, monotoni ca linia ce măsoara ritmul cardiac al unei persoane ce tocmai a încetat să respire, linia aceea galbenă care nu mai face de o vreme bip-bip-bip, ci doar un beeeep prelung şi jalnic, ce curge înspre nicăieri. O oglindă ce surprinde lucid deprinderile funcţionăreşti robotizante şi fără noimă – şi o face creionând imagini de un grotesc halucinant. Oamenii apar ca o specie de indivizi hilari, asemenea unor gândaci kafkieni îmbuibaţi cu marfuri de supermarket, la promoţie, o specie care nu mai crede în poezie – şi, deci, şi-a pierdut unica şansă spre mântuire.

Delaskela se dovedeşte, însă – chiar dacă a publicat până acum eseistică, publicistică şi roman – un poet de fineţe:

Numele ei e Teodora. Îi ţin bine minte numele pentru că face parte dintre acele femei la care nu am ajuns niciodată cu adevărat. Nu am putut trece de învelişurile de chihlimbar. Am rămas mereu în afara lor, agitându-mă sau privind extatic sau adormit. Păstrez în mine într-o lumină a claritaţii şi bătrâneţii aceste femei. Pastrez gustul îndepărtării, imaginea chipului meu de abur lipită de pereţii din sticlă ai lumii în care ele stau nemişcate, cu marginile lor subţiri şi zimţate de timbre poştale, cu braţele lor din porţelan aşezate pe măsuţa de ceai, cu surâsul lor enigmatic şi străin, în pantofii cu toc subţire, roşii, negri, albi, în rochiile lor de seară, în pijamale cu ursuleţi. Pastrez în mine tot ce se poate păstra sub formă de fluture. (p. 74)

Sensibilitatea şi delicateţea se împletesc, pe tot parcursul cărţii, cu cinismul, je m'en fiche-ismul şi abrupteţea; Delaskela are, indubitabil, un condei bărbătesc. S-ar părea că în această împletire de yin şi yang, în scoaterea la suprafaţa a emoţiilor omeneşti, combinată cu radiografierea unei carnalitaţi secate de sens şi vibraţie, stau şi centrul de greutate al carţii, şi mecanismul ei de coeziune. Între virtute – dragoste, generozitate, prietenie, dăruire, căldură, apropiere – şi viciu – decrepitudine, beţie, violenţă, mizerie –, povestea se scrie şi haios şi amar, şi ironic şi îngăduitor, însă uman. Unele cadre, cele ce cuprind reflecţii despre viaţă, moarte, iubire şi sensuri, au adâncime, lansează retorisme care pun frână la timp, fără să alunece în patetic; te pun pe gânduri. Altele sunt scrise la mişto sau, mai degrabă, nu pe bune – aşa cum e dialogul telefonic al naratorului cu un copil necunoscut, copil ce are un discurs matur şi autoreflexiv, de om trecut prin viaţă. Însă toate cadrează onest în economia cărţii. Deşi am trăit, în repetate rânduri, de-a lungul lecturii, nevoia unui filon mai rezistent între textele din carte – nu mă puteam hotărî dacă să păşesc de la un text la altul închizând o portiţă după episodul anterior, sau lăsând-o întredeschisă ca să pot reface conexiunile între personaje sau situaţii – în final, volumul s-a închis rotund şi credibil. Cartea e bine scrisă şi merge până foarte aproape de cititor. Nevoia de o mai mare unitate ar putea să fie doar reacţia lectorului care s-a autoalimentat cu iluzia că va pătrunde într-o poveste cu "a fost odată" şi a aterizat într-un text postmodern.