Dan-Liviu Boeriu

DAN-LIVIU BOERIU

O foarte plăcută surpriză

“Noaptea pisicilor lungi” e un roman al lui Sorin Delaskela pe care amicul Robert Şerban mi l-a dat acum câteva săptămâni (alături de multe alte cărţi, pentru care-i mulţumesc încă o dată), într-o întâlnire fugară pe care am avut-o cu el în oraşul meu. Mi-au trebuit, aşa cum ziceam, câteva săptămâni bune să mă apuc de ea (aveam în plan alte cărţi, precum şi o mică depresie ), deşi Robert mi-o recomandase entuziast. Acum, după ce am citit-o, am înţeles şi de ce.

Cartea aceasta e, pentru mine, cea mai plăcută surpriză livrescă a sfârşitului ăstuia de an. Nu o pot încadra nicăieri ca gen, deşi mi-ar plăcea să cred că a trecut cu brio faza experimentului literar cu mize mărunte. Construcţia romanului e polifonică; corespondenţele între capitole sunt vagi, însă detectabile, aidoma pânzelor de păianjeni care unesc colţurile camerelor, deşi la o privire superficială nu le-ai observa. Ce face, de fapt, Sorin Delaskela? Descrie, cu o perfect asumată tehnică a comprimării, arheologia unor stări sufleteşti marginale, aflate într-o perfectă concordanţă cu mediul social în care se nasc. Nu pot să spun că e un roman al periferiei, pentru că ar însemna să-i atribui valenţe total străine de sunetul de ansamblu al cărţii. Dar pot să spun că, deşi citadin în aparenţă, romanul lui Delaskela cuprinde, în mic, o întreagă paletă de umori, nemulţumiri, frustrări şi neîmpliniri specifice unui individ care şi-a pus în geanta de pe umăr toate întrebările referitoare la lumea în care se târăşte, şi care caută, cu o febrilă nepăsare, răspunsuri.

Personajul lui Delaskela are timp de introspecţii, iar modul în care le exprimă are frumuseţea tonică a vorbei rostite atunci când trebuie, cu exact tonalitatea necesară. Dilemele micului funcţionar, angoasele existenţiale, tăvălirea ocazională prin patul câte unei femei abordabile, fără a constitui subiecte în sine, formează scheletul unei personalităţi gata să ceară vremurilor socoteală. Numai că personajul nostru n-are dorinţe de acest gen. Rolul lui nu e neapărat al răzvrătitului care încearcă să toarne lumea în forme convenabile, ci a aceluia care observă totul cu avidă curiozitate, redându-l într-un contur care să spună mai multe despre emiţător decât despre lucrul reprezentat. Aşa aflăm, de pildă, despre concepţiile despre moarte, despre evoluţia timpurilor, despre băutul ca formă de evadare, despre inutilitatea muncii mărunte, despre visuri, despre relaţiile complicate dintre femei şi bărbaţi etc. De fapt, cred că autorul n-a făcut altceva decât să dea o formă citibilă propriilor preocupări care, până în momentul naşterii cărţii, putea să-i pară chiar şi lui inefabile. Iar acest exerciţiu de smulgere a semnificaţiilor din cele mai banale întâmplări şi de a le reda cititorilor sub forma unui roman care te acaparează (şi pe care ţi se pare că l-ai scris chiar tu) nu e puţin lucru.

Nu are niciun rost să mă apuc să vă povestesc conţinutul cărţii. Pentru că nu e o carte uşor narabilă, ci mai degrabă un complex de stări sufleteşti care se dezvăluie într-o limbă literară de o prospeţime rar întâlnită la autorii tineri. Toate micile episoade ale romanului strălucesc prin iscusinţa autorului de a îmbrăca esteticeşte până şi cele mai non-lirice experienţe: “În întuneric, în spatele unui bloc, mi-am scos-o şi ea a început să mi-o sugă cumva umil şi trist, fără entuziasm, fără să ridice capul din pământ. Dar tot nu am reuşit să ajung undeva. Pur şi simplu. Ca şi cum sperma venea din inimă, iar inima mea împietrise. Aveam în gură un gust de cenuşă, de pizdă şi singurătate” (p.36). Până şi tabloul anost al “taclagiilor” (cei care stau la taclale, dacă-mi permiteţi această inovaţie lexicală) e înconjurat de o aură a frumuseţii cuminţi, graţie talentului lui Delaskela de a colora cenuşiul: “Dar îmi plac şi cei ce doar ştiu să spună poveşti. Marii povestitori anonimi. Marii palavragii adunaţi în jurul paharelor ordinare de vodcă din cârciumi în care intră doar lumina neagră a dispreţului. Îmi plac şi cei care ştiu, în liniştea inimii lor de lapte, să asculte poveşti.” (p.55)

Aşa cum am spus din titlu, pentru mine Sorin Delaskela este una dintre cele mai plăcute surprize recente. Aşa că nu pot să adaug decât atât: mai vreeeeaaaaau! Mai ales că, aşa cum ne asigură autorul însuşi, “viitorul e un poster uriaş aşezat pe peretele de nord al camerei tale” (p.141). Trebuie să-l privesc atent, pentru că cine ştie ce surprize îmi mai rezervă bucata aia de hârtie spânzurată pe zidul din faţa mea…