cronica

Bărbatul după 40 de ani şi fiica spălătoresei

de Nicolae Coande

„Nu mă simt deloc obosit de a fi cu mine“ spune naratorul narcisiac din „Noaptea pisicilor lungi“ (Ed. Brumar, 2010). Eul său gidian răzbeşte cu forţă din toate încheieturile textelor din această culegere de proze scurte, după cum altă dată mi se păruse că Delaskela (adică Sorin Vidan, pentru cei care îi cunosc activitatea de eseist) este un demn urmaş al lui Anton Holban. Pe când şi un înaintaş al cuiva?

Tot ce era subcutanată delicateţe a unei gestici a inimii pare însă departe de actualul Delaskela, în ciuda caligrafiei care e topită în plasma textelor sale. Îmbătrânim cu tot cu scrisul nostru, cu bune şi rele. Sau, poate, suntem conservatori încă de la început. Afectul este repetat repudiat, deşi, culmea, autorul lucrează chiar cu sentimentul şi cu memoria lungă, în pofida unui credo sec şi necuţător din debutul cărţii, unde face mai degrabă apologia neantului care ne urmează întotdeauna:

„Vă mai amintiţi ce spunea personajul acela agonic, poetul bolnav de SIDA din «The Hours», că a vrut să spună totul, dar nu a reuşit, în ciuda strădaniilor sale de o viaţă?Scrisul închide în încordarea sa strălucirea acestui eşec de a dori să rosteşti totul, viaţa din tine, viaţa în ritmul căreia te mişti, ca într-un dans, apele care îţi cuprind în şuvoiul lor gleznele... şi de a nu reuşi decât să spui un prea puţin.“
Şi autorul continuă, preţ de câteva fraze încă, într-o încercare dominată de un gust al finitudinii, în aparentul efort de a ne convinge că tot ceea ce scriem e sortit uitării. De altfel, meditaţiile asupra scrisului însoţesc fidel mai toate naraţiunile sale, autorul dovedindu-se un sceptic lucid, care se autoevaluează fără milă:

„Serile scriam încet, cu un singur deget apăsând tastele, scriam literaturile mele fără strălucire, le scriam din disperare, din frica aceea îngrozitoare de a nu muri, frica orbitoare a singurătăţii, cum naiv voiam să înfrâng moartea şi singurătatea cu literatura asta a mea măruntă, patetică, scrisă cu un singur deget apăsând tastele.“
Trebuie să spun din capul locului că mă amuză şi mă irită în acelaşi timp astfel de poziţionări faţă de scris, în general, şi faţă de propriul lor scris, în particular, la oameni care au talent, dar care se prezintă ca dezabuzaţi de serviciu ai unei lumi care nu dă doi bani pe Text. În general, suspectez scriitorii care-şi autoetichetează scrisul altfel decât în formule critice inoculate natural în propriul text şi preferă, mai degrabă, un soi de epitafuri care însoţesc de regulă texte vii – cu acea blazare specifică unui aristocrat care a colindat lumea toată şi a găsit adevărul abia acasă, în salonul de unde pornise. Ai zice că astfel de oameni nu doresc decât să eşueze, chiar dacă viaţa le aşternea totul în cale.

Să fie aceştia artiştii? O avea o poetică explicită Delaskela, însă de regulă tot scrisul... vorbeşte. Cum autorul e talentat („Abisex“, precedenta sa carte apărută în 2007 tot la Brumar o dovedise din plin), mi se pare inutil prologul, dintr-un motiv foarte simplu. Autorul afirmă, o dată cu Epimenide, paradoxul cretanului mincinos. Astfel, susţine, în finalul avertismentului cărţii, că „scrisul nu ne va mântui“. Dar o spune în scris! Ba, mai mult, publică o carte în timp ce afirmă că scrisul nu înfrânge nici timpul, nici moartea. Dar cine spune că acesta e rolul scrisului? ştim şi noi că zeii nu citesc. Poate că o carte nu face decât să fie cu tine în timpul tău uman, singurul care contează cu adevărat. Evident, scurta mea diatribă nu-l vizează pe Delaskela, el altceva are să ne spună: măreţia scriitorului e greu de cuantificat, iar amprenta sa în lume şi mai dificil de aflat. Aşa zicând, e un înţelept care a aflat că era mai bine să nu te naşti, dar nici să scrii, dacă tot te-ai născut. Iar asta, el o află la akme, vârsta bărbăţiei, „după 40 de ani, atunci când ştii mai bine ca niciodată gustul îndoielnic, gustul dulce-amar al lucrurilor.“
Cert este că prozele scurte din „Noaptea pisicilor lungi“ îl arată pe Delaskela mai însingurat şi mai retractil ca oricând, departe de tupeul lexical care străbătea lumea din „Abisex“, deşi ceva din felul său liniştit şi încrezător răzbate încă în proze de atmosferă, scrise cu mână sigură, chiar dacă unele dintre ele, cele mai scurte, sunt digitaţii şi variaţuni la temă. Dar care e tema lui Delaskela? Ratarea, aţi ghicit. Ratarea unei mari iubiri. Două lucruri importante i se pot întâmpla scriitorului: să rateze o mare iubire sau o mare carte. Da, dar ce rost ar mai avea să scrii dacă tot ratezi? Putem să râdem cu Nae Ionescu („numai raţa nu raţează“), însă tot amar o facem. Altfel spus, nu putem ieşi din condiţia umană, care este, oricum am lua-o, un salt în nicăieri.

Cine poate spune că nu şi-a „ratat“ viaţa, fără să fie deja arogant?
„Noaptea piscilor lungi“ este catalogul de sentimente şi observaţii al unui bărbat care, ca altădată eroul lui Ionel Teodoreanu, a „trecut pe lângă ea cu dragostea de mână“. Ea, fiind, în mod evident, Făptura. O femeie dispărută azi, în condiţii misterioase, de care autorul nu pomeneşte prea clar, dar care este prezentă în gândurile sale, ca un observator de taină şi încredere, în toate notaţiile acestui melancolic al cărui lux este să vadă cum lumea curge inexorabil către un final aşteptat:

„Oameni care, de altfel, îmi erau indiferenţi. Poate chiar îi dispreţuiam. Cu mediocritatea lor gălăgioasă. Cu mirosul lor de mamifere citadine. Dar atunci, pentru o clipă, le-am invidiat veselia, vibraţia aceea plină de vitalitate. Pentru că pur şi simplu între mine şi ea nu mai era viaţă. şi am simţit cu lumea, lumea veche se scufundă în adâncuri, foarte jos, ca un caşalot bătrân, şi că nu va mai ieşi niciodată la suprafaţă, că va dormi acolo, pe fundul celui mai adânc dintre oceane, şi va aştepta acolo, resemnat, îngropat în mâl, sfârşitul. şi m-am gândit atunci că dragostea şi moartea sunt probabil chipurile aceleiaşi demenţe fără înţeles, iar Dumnezeu se prea poate să fie o piruetă a minţii noastre îmbătate de frică şi nimic altceva. Frica de a privi în Neant.“

Aşa stând lucrurile, Delaskela se prezintă aidoma unui pesimist de sorginte schopenhaueriană, cu o poezie personală însă, identificată în special în felul în care se apleacă asupra detaliilor de viaţă şi a zugrăvirii unor personaje pe care le priveşte cu detaştare şi cu milă în acelaşi timp. Delaskela prinde în „insectarul“ său figuri patibular-hilare, gen Trofin, bibliotecarul nebun, care sare la gâtul oamenilor când se îmbată, Gore, invalidul care povesteşte cu nesaţ poveşti dintr-un imaginar Stomac al Glasurilor, Olga, Chelu, Morf, Dulceaţa sau şefa bibliotecii, o femeie cumsecade, cu viaţa ei interioară rotindu-se, la etajul opt, în jurul cărţilor pe care le mângîie cu voluptatea însingurării. Deşi aparent vitali, oamenii lui Delaskela sunt ciuruiţi de viaţă, abulici, atinşi de un morb al dezagregării care-i condamnă din start la eşec. Ca şi Adrian Buz, din „Zidul moale“, Delaskela este un cathar milos: ar dori ca lumea să nu se prezinte aşa cum este, însă doreşte cu putere ca ea să se încheie, tocmai pentru ca răul să nu prolifereze. Cel ce observă decadenţa lumii unde trăieşte este un vicios al observaţiei şi un plictist de formele unei vitalităţi care maschează golul, decepţionat şi necruţător în acelaşi timp cu cei din jurul său. Tonul său e unul crepuscular (dacă vocea ar avea culoare), ordonându-se în straturi ca într-o mare... clătită, aşa cum sugerează reuşita imagine propusă de personajul său, Gore, o lume a dulcilor poveşti care sunt depozitate pentru a fi gustate de cei cărora lumea li se pare mai bună dacă e povestită:

„Până să mă decid asupra acestui aspect, ce fel de scriitor vreau să fiu, hotărâsem că e mai bine să strâng în mine toate poveştile din jurul meu. Să devin un fel de Stomac al Glasurilor. şi toate chipurile şi toate vocile lor să se aşeze în mine, fiecare cu lumea sa dezvăluită leneş, şi pe fiecare să o împăturesc meticulos, cu grijă ca pe clătite, trasând cu linguriţa straturi subţiri şi aurii de dulceaţă de smochine.“

Amprenta lui Delaskela este vizibilă în special în prozele în care ni se oferă acele frame-uri ale existenţei unui tip care seduce o femeie şi o supune unei observaţii psihologice acute. Sex, dublat de psihanaliză. Lumea de mici Don Juani a autorului interesează prin observaţia asupra prezenţelor feminine, acele făpturi care nu pot rivaliza, desigur, cu Făptura, ci au menirea de a o înlocui pentru un scurt timp. Simulacre ale unei vieţi care a descoperit că „poezia a murit, ca şi Dumnezeu“. Dar cum a murit poezia, de vreme ce versurile lui Pessoa îi revin şi astăzi în minte? Poate că ăsta e secretul scrisului, al poeziei în special: să rămână în mintea oamenilor, mai degrabă decât în biblioteci. În fond, aici este Delaskela mai aproape de sinele său, un proustian care nu se ia în serios, pentru că răsuflarea cinicului Gide e mai aproape. Din acest fond al „madlenei“ care ne aduce aminte de femeile care ne-au iubit sau de identitatea noastră răvăşită de boală, reţin „Marleen şi câinele dimineţii“, cu acea întrebare dramatică a femeii, „Ce sunt eu pentru tine, Sorin?“, „Trăind sub pleoape“, un tablou ireal al bolii cât se poate de reale, un implant de ireal produs de conştiinţa excedată de autoscopie, „Noaptea pisicilor lungi“, story-ul care dă titlul cărţii, cu disperata căutare a unui suflet, în timp ce dai peste încă un trup consumabil sau „Viaţa e o chestie mortală“ – bineînţeles.

Sorin Delaskela este scenaristul propriilor trăiri pe care le pune în pagină într-un acces de repetată demiurgie dezabuzată, autosabotată de o conştiinţă care-i şopteşte neîncetat exact faptul că „viaţa e o chestie mortală“, iar „scrisul e doar un mic spectacol, un vodevil al subiectivităţii… „.

Şi atunci apare dintr-un nor de fum de ţigară bătrânul poet Pessoa, un personaj discret al prozelor sale, o mască a unui eu auctorial care disperă în prezent şi se teme de viitor, însă cu toate astea scrie. Scrie poemul liniştii sale de bărbat care a trecut de 40 de ani, al unei ataraxii mult dorite, şi ştie că lumea e un fitil de carne negru care se poate aprinde oricând:

„Îmi aprind o ţigară şi savurez în ea

o eliberare de toate gândurile.

Urmăresc fumul ca pe-un itinerar,

gust, într-un moment sensibil şi competent,

eliberarea de toate speculaţiile, conştient că metafizica nu-i decât simptomul unei boli.

Apoi mă întind pe spătar şi continui să fumez -

voi fuma atâta timp cât îmi va permite soarta.

(Dacă m-aş fi însurat cu fiica spălătoresei,

poate c-aş fi fost fericit.)“

În ce are el mai autentic, Sorin Delaskela se numără printre cei mai buni prozatori pe care îi avem în acest moment.