cronica

Bărbatul după 40 de ani şi fiica spălătoresei

de Nicolae Coande

„Nu mă simt deloc obosit de a fi cu mine“ spune naratorul narcisiac din „Noaptea pisicilor lungi“ (Ed. Brumar, 2010). Eul său gidian răzbeşte cu forţă din toate încheieturile textelor din această culegere de proze scurte, după cum altă dată mi se păruse că Delaskela (adică Sorin Vidan, pentru cei care îi cunosc activitatea de eseist) este un demn urmaş al lui Anton Holban. Pe când şi un înaintaş al cuiva?

Tot ce era subcutanată delicateţe a unei gestici a inimii pare însă departe de actualul Delaskela, în ciuda caligrafiei care e topită în plasma textelor sale. Îmbătrânim cu tot cu scrisul nostru, cu bune şi rele. Sau, poate, suntem conservatori încă de la început. Afectul este repetat repudiat, deşi, culmea, autorul lucrează chiar cu sentimentul şi cu memoria lungă, în pofida unui credo sec şi necuţător din debutul cărţii, unde face mai degrabă apologia neantului care ne urmează întotdeauna:

„Vă mai amintiţi ce spunea personajul acela agonic, poetul bolnav de SIDA din «The Hours», că a vrut să spună totul, dar nu a reuşit, în ciuda strădaniilor sale de o viaţă?Scrisul închide în încordarea sa strălucirea acestui eşec de a dori să rosteşti totul, viaţa din tine, viaţa în ritmul căreia te mişti, ca într-un dans, apele care îţi cuprind în şuvoiul lor gleznele... şi de a nu reuşi decât să spui un prea puţin.“
Şi autorul continuă, preţ de câteva fraze încă, într-o încercare dominată de un gust al finitudinii, în aparentul efort de a ne convinge că tot ceea ce scriem e sortit uitării. De altfel, meditaţiile asupra scrisului însoţesc fidel mai toate naraţiunile sale, autorul dovedindu-se un sceptic lucid, care se autoevaluează fără milă:

„Serile scriam încet, cu un singur deget apăsând tastele, scriam literaturile mele fără strălucire, le scriam din disperare, din frica aceea îngrozitoare de a nu muri, frica orbitoare a singurătăţii, cum naiv voiam să înfrâng moartea şi singurătatea cu literatura asta a mea măruntă, patetică, scrisă cu un singur deget apăsând tastele.“
Trebuie să spun din capul locului că mă amuză şi mă irită în acelaşi timp astfel de poziţionări faţă de scris, în general, şi faţă de propriul lor scris, în particular, la oameni care au talent, dar care se prezintă ca dezabuzaţi de serviciu ai unei lumi care nu dă doi bani pe Text. În general, suspectez scriitorii care-şi autoetichetează scrisul altfel decât în formule critice inoculate natural în propriul text şi preferă, mai degrabă, un soi de epitafuri care însoţesc de regulă texte vii – cu acea blazare specifică unui aristocrat care a colindat lumea toată şi a găsit adevărul abia acasă, în salonul de unde pornise. Ai zice că astfel de oameni nu doresc decât să eşueze, chiar dacă viaţa le aşternea totul în cale.

Să fie aceştia artiştii? O avea o poetică explicită Delaskela, însă de regulă tot scrisul... vorbeşte. Cum autorul e talentat („Abisex“, precedenta sa carte apărută în 2007 tot la Brumar o dovedise din plin), mi se pare inutil prologul, dintr-un motiv foarte simplu. Autorul afirmă, o dată cu Epimenide, paradoxul cretanului mincinos. Astfel, susţine, în finalul avertismentului cărţii, că „scrisul nu ne va mântui“. Dar o spune în scris! Ba, mai mult, publică o carte în timp ce afirmă că scrisul nu înfrânge nici timpul, nici moartea. Dar cine spune că acesta e rolul scrisului? ştim şi noi că zeii nu citesc. Poate că o carte nu face decât să fie cu tine în timpul tău uman, singurul care contează cu adevărat. Evident, scurta mea diatribă nu-l vizează pe Delaskela, el altceva are să ne spună: măreţia scriitorului e greu de cuantificat, iar amprenta sa în lume şi mai dificil de aflat. Aşa zicând, e un înţelept care a aflat că era mai bine să nu te naşti, dar nici să scrii, dacă tot te-ai născut. Iar asta, el o află la akme, vârsta bărbăţiei, „după 40 de ani, atunci când ştii mai bine ca niciodată gustul îndoielnic, gustul dulce-amar al lucrurilor.“
Cert este că prozele scurte din „Noaptea pisicilor lungi“ îl arată pe Delaskela mai însingurat şi mai retractil ca oricând, departe de tupeul lexical care străbătea lumea din „Abisex“, deşi ceva din felul său liniştit şi încrezător răzbate încă în proze de atmosferă, scrise cu mână sigură, chiar dacă unele dintre ele, cele mai scurte, sunt digitaţii şi variaţuni la temă. Dar care e tema lui Delaskela? Ratarea, aţi ghicit. Ratarea unei mari iubiri. Două lucruri importante i se pot întâmpla scriitorului: să rateze o mare iubire sau o mare carte. Da, dar ce rost ar mai avea să scrii dacă tot ratezi? Putem să râdem cu Nae Ionescu („numai raţa nu raţează“), însă tot amar o facem. Altfel spus, nu putem ieşi din condiţia umană, care este, oricum am lua-o, un salt în nicăieri.

Cine poate spune că nu şi-a „ratat“ viaţa, fără să fie deja arogant?
„Noaptea piscilor lungi“ este catalogul de sentimente şi observaţii al unui bărbat care, ca altădată eroul lui Ionel Teodoreanu, a „trecut pe lângă ea cu dragostea de mână“. Ea, fiind, în mod evident, Făptura. O femeie dispărută azi, în condiţii misterioase, de care autorul nu pomeneşte prea clar, dar care este prezentă în gândurile sale, ca un observator de taină şi încredere, în toate notaţiile acestui melancolic al cărui lux este să vadă cum lumea curge inexorabil către un final aşteptat:

„Oameni care, de altfel, îmi erau indiferenţi. Poate chiar îi dispreţuiam. Cu mediocritatea lor gălăgioasă. Cu mirosul lor de mamifere citadine. Dar atunci, pentru o clipă, le-am invidiat veselia, vibraţia aceea plină de vitalitate. Pentru că pur şi simplu între mine şi ea nu mai era viaţă. şi am simţit cu lumea, lumea veche se scufundă în adâncuri, foarte jos, ca un caşalot bătrân, şi că nu va mai ieşi niciodată la suprafaţă, că va dormi acolo, pe fundul celui mai adânc dintre oceane, şi va aştepta acolo, resemnat, îngropat în mâl, sfârşitul. şi m-am gândit atunci că dragostea şi moartea sunt probabil chipurile aceleiaşi demenţe fără înţeles, iar Dumnezeu se prea poate să fie o piruetă a minţii noastre îmbătate de frică şi nimic altceva. Frica de a privi în Neant.“

Aşa stând lucrurile, Delaskela se prezintă aidoma unui pesimist de sorginte schopenhaueriană, cu o poezie personală însă, identificată în special în felul în care se apleacă asupra detaliilor de viaţă şi a zugrăvirii unor personaje pe care le priveşte cu detaştare şi cu milă în acelaşi timp. Delaskela prinde în „insectarul“ său figuri patibular-hilare, gen Trofin, bibliotecarul nebun, care sare la gâtul oamenilor când se îmbată, Gore, invalidul care povesteşte cu nesaţ poveşti dintr-un imaginar Stomac al Glasurilor, Olga, Chelu, Morf, Dulceaţa sau şefa bibliotecii, o femeie cumsecade, cu viaţa ei interioară rotindu-se, la etajul opt, în jurul cărţilor pe care le mângîie cu voluptatea însingurării. Deşi aparent vitali, oamenii lui Delaskela sunt ciuruiţi de viaţă, abulici, atinşi de un morb al dezagregării care-i condamnă din start la eşec. Ca şi Adrian Buz, din „Zidul moale“, Delaskela este un cathar milos: ar dori ca lumea să nu se prezinte aşa cum este, însă doreşte cu putere ca ea să se încheie, tocmai pentru ca răul să nu prolifereze. Cel ce observă decadenţa lumii unde trăieşte este un vicios al observaţiei şi un plictist de formele unei vitalităţi care maschează golul, decepţionat şi necruţător în acelaşi timp cu cei din jurul său. Tonul său e unul crepuscular (dacă vocea ar avea culoare), ordonându-se în straturi ca într-o mare... clătită, aşa cum sugerează reuşita imagine propusă de personajul său, Gore, o lume a dulcilor poveşti care sunt depozitate pentru a fi gustate de cei cărora lumea li se pare mai bună dacă e povestită:

„Până să mă decid asupra acestui aspect, ce fel de scriitor vreau să fiu, hotărâsem că e mai bine să strâng în mine toate poveştile din jurul meu. Să devin un fel de Stomac al Glasurilor. şi toate chipurile şi toate vocile lor să se aşeze în mine, fiecare cu lumea sa dezvăluită leneş, şi pe fiecare să o împăturesc meticulos, cu grijă ca pe clătite, trasând cu linguriţa straturi subţiri şi aurii de dulceaţă de smochine.“

Amprenta lui Delaskela este vizibilă în special în prozele în care ni se oferă acele frame-uri ale existenţei unui tip care seduce o femeie şi o supune unei observaţii psihologice acute. Sex, dublat de psihanaliză. Lumea de mici Don Juani a autorului interesează prin observaţia asupra prezenţelor feminine, acele făpturi care nu pot rivaliza, desigur, cu Făptura, ci au menirea de a o înlocui pentru un scurt timp. Simulacre ale unei vieţi care a descoperit că „poezia a murit, ca şi Dumnezeu“. Dar cum a murit poezia, de vreme ce versurile lui Pessoa îi revin şi astăzi în minte? Poate că ăsta e secretul scrisului, al poeziei în special: să rămână în mintea oamenilor, mai degrabă decât în biblioteci. În fond, aici este Delaskela mai aproape de sinele său, un proustian care nu se ia în serios, pentru că răsuflarea cinicului Gide e mai aproape. Din acest fond al „madlenei“ care ne aduce aminte de femeile care ne-au iubit sau de identitatea noastră răvăşită de boală, reţin „Marleen şi câinele dimineţii“, cu acea întrebare dramatică a femeii, „Ce sunt eu pentru tine, Sorin?“, „Trăind sub pleoape“, un tablou ireal al bolii cât se poate de reale, un implant de ireal produs de conştiinţa excedată de autoscopie, „Noaptea pisicilor lungi“, story-ul care dă titlul cărţii, cu disperata căutare a unui suflet, în timp ce dai peste încă un trup consumabil sau „Viaţa e o chestie mortală“ – bineînţeles.

Sorin Delaskela este scenaristul propriilor trăiri pe care le pune în pagină într-un acces de repetată demiurgie dezabuzată, autosabotată de o conştiinţă care-i şopteşte neîncetat exact faptul că „viaţa e o chestie mortală“, iar „scrisul e doar un mic spectacol, un vodevil al subiectivităţii… „.

Şi atunci apare dintr-un nor de fum de ţigară bătrânul poet Pessoa, un personaj discret al prozelor sale, o mască a unui eu auctorial care disperă în prezent şi se teme de viitor, însă cu toate astea scrie. Scrie poemul liniştii sale de bărbat care a trecut de 40 de ani, al unei ataraxii mult dorite, şi ştie că lumea e un fitil de carne negru care se poate aprinde oricând:

„Îmi aprind o ţigară şi savurez în ea

o eliberare de toate gândurile.

Urmăresc fumul ca pe-un itinerar,

gust, într-un moment sensibil şi competent,

eliberarea de toate speculaţiile, conştient că metafizica nu-i decât simptomul unei boli.

Apoi mă întind pe spătar şi continui să fumez -

voi fuma atâta timp cât îmi va permite soarta.

(Dacă m-aş fi însurat cu fiica spălătoresei,

poate c-aş fi fost fericit.)“

În ce are el mai autentic, Sorin Delaskela se numără printre cei mai buni prozatori pe care îi avem în acest moment.

Apariţii editoriale

de Nicolae COANDE

Noaptea pisicilor lungi
de Sorin Delaskela, Editura Brumar, 2010

Unul dintre cei mai profesionişti prozatori ai momentului este, şi nu doar în Oltenia, Sorin Delaskela. Prozatorul de la Severin este autorul unui excelent metaroman, „Abisex“, publicat în 2007, foarte bine primit de critica literară.

Anul acesta, Sorin Delaskela revine cu o culegere de proză, în care păstrează gustul pentru amănunt, de regulă sordid, care domină existenţele mediocre ale unor rataţi sau pur şi simplu disperaţi în faţa vieţii. Tema lui Delaskela este ratarea, în toate nuanţele ei ascunse în pliurile unei existenţe mediocre, prăfuite, surprinse cu un ochi de pictor al deriziunii. Ratarea unei vieţi, ca şi ratarea unei mari iubiri, iată ce-l preocupă pe naratorul din cele 30 de povestiri ale culgerii apărute la „Brumar“. Eul său gidian răzbeşte cu forţă din toate încheieturile textelor din această culegere de proze scurte, după cum altădată mi se păruse că Delaskela (adică Sorin Vidan, pentru cei care îi cunosc activitatea de eseist) este un demn urmaş al lui Anton Holban, deşi putem sesiza influenţe străine, generate de lecturile cărţilor unor Charles Bukovski sau Leo Cohen, autori pe care prozatorul severinean îi preţuieşte în mod deosebit.

„Noaptea pisicilor lungi“ este catalogul de sentimente şi observaţii al unui bărbat care, ca altădată eroul lui Ionel Teodoreanu, a „trecut pe lângă ea cu dragostea de mână“. Ea fiind, în mod evident, Făptura. O femeie dispărută azi, în condiţii misterioase, de care autorul nu pomeneşte prea clar, dar care este prezentă în gândurile sale, ca un observator de taină şi încredere, în toate notaţiile acestui melancolic al cărui lux este să observe cum lumea curge inexorabil către un final aşteptat. Delaskela prinde în insectarul său figuri patibular-hilare, gen Trofin bibliotecarul nebun care sare la gâtul oamenilor când se îmbată, Gore, invalidul care povesteşte cu nesaţ poveşti dintr-un imaginar Stomac al Glasurilor, Olga, Chelu, Morf, Dulceaţa sau şefa bibliotecii, o femeie cumsecade, cu viaţa ei interioară rotindu-se, la etajul opt, în jurul cărţilor pe care le mângâie cu voluptatea însingurării. Deşi aparent vitali, oamenii lui Delaskela sunt ciuruiţi de viaţă, abulici, atinşi de un morb al dezagregării care-i condamnă din start la eşec. Ca şi Adrian Buz, din „Zidul moale“, Delaskela este un cathar milos: ar vrea ca lumea să nu se prezinte aşa cum este, însă doreşte cu putere ca ea să se încheie, tocmai pentru ca răul să nu prolifereze. Cel ce vede decadenţa lumii unde trăieşte este un vicios al observaţiei şi un plictisit de formele unei vitalităţi care maschează golul, decepţionat şi necruţător în acelaşi timp cu cei din jurul său. Tonul său e unul crepuscular (dacă vocea ar avea culoare), ordonându-se în straturi ca într-o mare... clătită, aşa cum sugerează reuşita imagine propusă de personajul său, Gore, o lume a dulcilor poveşti care sunt depozitate pentru a fi gustate de cei cărora lumea li se pare mai bună dacă e povestită. Delaskela este un proustian care nu se ia în serios, pentru că răsuflarea cinicului Gide e mai aproape. Din acest fond al „madlenei“ care ne aduce aminte de femeile care ne-au iubit sau de identitatea noastră răvăşită de boală, reţin „Marleen şi câinele dimineţii“, cu acea întrebare dramatică a femeii, „Ce sunt eu pentru tine, Sorin?“, „Trăind sub pleoape“, un tablou al bolii cât se poate de reale, un implant de ireal produs de conştiinţa excedată de autoscopie, „Noaptea pisicilor lungi“, story-ul care dă titlul cărţii, cu disperata căutare a unui suflet, în timp ce dai peste încă un trup consumabil sau „Viaţa e o chestie mortală“.

Sorin Delaskela este scenaristul propriilor trăiri pe care le pune în pagină într-un acces de repetată demiurgie dezabuzată, autosabotată de o conştiinţă care-i şopteşte neîncetat exact faptul că „viaţa e o chestie mortală, iar scrisul e doar un mic spectacol, un vodevil al subiectivităţii...“.

orizont/iulie 2010

.............................................................................................

iulie 2010

DIANA ŞERBAN: Un beep prelung, jalnic

Noaptea pisicilor lungi este o carte pe care nu o poţi încadra într-un tipar, aşa cum ai pune eticheta pe un borcan şi ai scrie: gem de prune, dulceaţă de vişine, castraveţi muraţi. Noaptea pisicilor lungi nu e nici roman, pentru că nu curge hotărât da capo al fine, curbându-se din încheieturi la coturi, făcând mici cascade şi arteziene, dar urmându-şi cursul neabătut, ca un râu ce se prăvăleşte în aval. Nu e nici carte de proză scurtă, construită din texte separate, cu viaţă proprie, independentă şi nepăsătoare, precum a locatarilor ce împart, locuind în apartamente diferite, acelaşi imobil, fără să se cunoască vreodată cu adevărat. Nu e nici roman confesiv, deşi povestea e scrisă la persoana întâi, iar naratorul, cel care leagă, până la urmă, textele, posedă însuşiri ale autorului în fapt.

Cartea în discuţie arată ca o haină experiment, năstruşnică, à la Jean Paul Gaultier, alcătuită din 30 de bucăţi late, de texturi diferite, una de stofă, alta de mătase, alta de blană, alta de organza, iar altul de bumbac, bucăţi ce nu au, aparent, nicio treabă între ele, dar care, dacă şi-ar părăsi locul în ansamblu, ar face din mantoul de lux o cuvertură oarecare. "Bucăţile" amintite sunt 30 de texte scurte în proză, ce vorbesc despre lucrurile simple, mărunte şi frumoase pe care le-am pierdut din mers, concentraţi pe obiectivele noastre lumeşti, pe izbânzi profesionale în lanţ şi pe achiziţii de bunuri, pe cifrele din conturi, pe proiecţia unui viitor aranjat până în cele mai mici detalii. Despre lucruri care înseamnă viaţa: să iubeşti pur şi simplu, dezinteresat şi fără bariere, să-ţi faci timp pentru copilul tău, să bei o bere cu un prieten vechi, să asculţi o cântare de tinereţe, să ştergi praful de pe o carte rară, descoperită în casa unui bătrân, să-ţi aminteşti de propriile-ţi vise, să nu uiţi de tine, să rămâi copil.

Delaskela ne pune în faţă o oglindă în care ne vedem mici, reci şi egali, monotoni ca linia ce măsoara ritmul cardiac al unei persoane ce tocmai a încetat să respire, linia aceea galbenă care nu mai face de o vreme bip-bip-bip, ci doar un beeeep prelung şi jalnic, ce curge înspre nicăieri. O oglindă ce surprinde lucid deprinderile funcţionăreşti robotizante şi fără noimă – şi o face creionând imagini de un grotesc halucinant. Oamenii apar ca o specie de indivizi hilari, asemenea unor gândaci kafkieni îmbuibaţi cu marfuri de supermarket, la promoţie, o specie care nu mai crede în poezie – şi, deci, şi-a pierdut unica şansă spre mântuire.

Delaskela se dovedeşte, însă – chiar dacă a publicat până acum eseistică, publicistică şi roman – un poet de fineţe:

Numele ei e Teodora. Îi ţin bine minte numele pentru că face parte dintre acele femei la care nu am ajuns niciodată cu adevărat. Nu am putut trece de învelişurile de chihlimbar. Am rămas mereu în afara lor, agitându-mă sau privind extatic sau adormit. Păstrez în mine într-o lumină a claritaţii şi bătrâneţii aceste femei. Pastrez gustul îndepărtării, imaginea chipului meu de abur lipită de pereţii din sticlă ai lumii în care ele stau nemişcate, cu marginile lor subţiri şi zimţate de timbre poştale, cu braţele lor din porţelan aşezate pe măsuţa de ceai, cu surâsul lor enigmatic şi străin, în pantofii cu toc subţire, roşii, negri, albi, în rochiile lor de seară, în pijamale cu ursuleţi. Pastrez în mine tot ce se poate păstra sub formă de fluture. (p. 74)

Sensibilitatea şi delicateţea se împletesc, pe tot parcursul cărţii, cu cinismul, je m'en fiche-ismul şi abrupteţea; Delaskela are, indubitabil, un condei bărbătesc. S-ar părea că în această împletire de yin şi yang, în scoaterea la suprafaţa a emoţiilor omeneşti, combinată cu radiografierea unei carnalitaţi secate de sens şi vibraţie, stau şi centrul de greutate al carţii, şi mecanismul ei de coeziune. Între virtute – dragoste, generozitate, prietenie, dăruire, căldură, apropiere – şi viciu – decrepitudine, beţie, violenţă, mizerie –, povestea se scrie şi haios şi amar, şi ironic şi îngăduitor, însă uman. Unele cadre, cele ce cuprind reflecţii despre viaţă, moarte, iubire şi sensuri, au adâncime, lansează retorisme care pun frână la timp, fără să alunece în patetic; te pun pe gânduri. Altele sunt scrise la mişto sau, mai degrabă, nu pe bune – aşa cum e dialogul telefonic al naratorului cu un copil necunoscut, copil ce are un discurs matur şi autoreflexiv, de om trecut prin viaţă. Însă toate cadrează onest în economia cărţii. Deşi am trăit, în repetate rânduri, de-a lungul lecturii, nevoia unui filon mai rezistent între textele din carte – nu mă puteam hotărî dacă să păşesc de la un text la altul închizând o portiţă după episodul anterior, sau lăsând-o întredeschisă ca să pot reface conexiunile între personaje sau situaţii – în final, volumul s-a închis rotund şi credibil. Cartea e bine scrisă şi merge până foarte aproape de cititor. Nevoia de o mai mare unitate ar putea să fie doar reacţia lectorului care s-a autoalimentat cu iluzia că va pătrunde într-o poveste cu "a fost odată" şi a aterizat într-un text postmodern.

cronica

“Noaptea pisicilor lungi” – o parafrază montată în cheie aparent ironică – reuneşte 30 de fragmente prozastice, dispuse într-o atrăgătoare devălmăşie, conexate nu atât printr-un ton unitar, cât printr-o fixare atentă a interiorităţii ce străbate ca un fluviu subteran textul. Stările, percepţiile, senzaţiile devin valori consacrate în regim de urgenţă, acoperind spaţiile unde ritmul sau pretextele psihologizante sunt obligatorii pentru un cititor comun. De dincolo de amintiri – unele redate, realmente, prin reuşite evocări, duse până aproape de graniţa “stilului” – răzbat amintirile secunde, revalorificate imagistic şi reconsiderate literar. Inserţiile cu trimiteri nu atât religioase, cât etico-morale, fac materia din care Sorin Delaskela îşi trage seva pe care, la rândul ei, o supune unui alt proces – lung, interminabil şi chinuitor: vechea controversă nabokovian-dostoievskiană. Acesta este un reper constant în proza lui Delaskela, o întrebare pe care, cu vădită neplăcere, o ridică, totuşi, din onestitate, ca pe un foişor din care, vrei sau nu vrei, totul se vede limpede. O caracteristică a prozei lui Delaskela constă în montarea, mai întâi, a unui cadru moral de instanţă incontestabilă, apoi opunerea, fără şanse de izbândă şi cu preştiinţa unui asemenea deznodământ, a patosului auctorial. Oare Dumnezeu a făcut trupul mai tare ca sufletul sau sufletul mai tare ca trupul? – aceasta-i “controversa” arătată mai sus, dilema. De aici se naşte şi dialectica unui anumit mod de a face literatură, din încercarea disperată de a crea condiţiile ideale în care Nabokov să poată fi conciliat cu Dostoievski. Răspunsul lui Delaskela este nuanţat: amândoi au dreptate, Nabokov pentru că glorifică trupul bazându-se pe ceva irezistibil – falusul, Dostoievski pentru că scoate la suprafaţă eternul şi incontrolabilul – “adâncul”, sau sufletul. De aceea, cuvintele lui Felix Nicolau sunt inspirate, bine direcţionate spre o cheie de lectură lămuritoare: “O teribilă disperare ţipă dintre pagini. Cinismul ascunde o sensibilitate adolescentină. Ca să pricepem, trebuie să citim în răspăr. Sub negru este însă mult alb.”

Sorin Delaskela, cel puţin în acest volum, nu dă măsura unor ambiţii literare, dar se alătură, riscant, unui grup restrâns de scriitori care, împrăştiaţi prin lume, singuri şi retractili, au o calitate comună: ştiu foarte bine că literatura nu mântuieşte. Exact acelaşi lucru îl spune şi Delaskela în prologul volumului – “Literatura nu ne va mântui” – şi cu exact această afirmaţie, consider eu, ar fi trebuit să se termine “Noaptea pisicilor lungi”.

Cristian Robu Corcan

cronica

’’Dacă lumea noastră, în micile şi marile ei zvârcoliri cotidiene ar trebui să stea sub zodiac unui surâs cinic-amar, acela i-ar aparţine , fără îndoială antieroului din cele două romane scrise de Delaskela, insului aceluia aparent banal şi inconsistent ca stare civilă şi profesională, dar trăitor în prelungirea acută a unui ochi interior ciclopic.

În „Abisex”, romanul anterior, acest ins căuta încă, adulmeca nesăţios, ispitea şi, în general, experimenta; îi presimţeai foamea amestecată cu marasmul incipient , dar şiînflorirea hrănită din clipirea speranţei; în acest „roman-puzzle” (cum, ingenios îl numeşte Gelu Negrea ) , observatorul îşi plimbă sufletul obosit şi deasupra şi în măruntaiele unei lumi în crepuscul, erodată de propriile-i limite şi neputinţe, înfricoşată de efemer, bolnavă de fragmentar. Nimic din această lume nu-şi mai poate păstra (dacă a avut-o vreodată…) puritatea iniţială, cele mai mărunte acte de viaţă se vulgarizează prin recurenţă, u m a n i t a t e a c o l c ă i e î n dimensiunea ei blestemat orizontală, erosul şi băutura rămân doar paliative…Cele 30 de piese ale acestui puzzle pot fi citite şi ca texte autonome, destule dintre ele par scrise chiar cu intenţia clară de a fi receptate astfel, fiind reunite ulterior într-o carte care poate plăcea sau intriga în egală măsură. Structural, Delaskela se propune mai degrabă ca eseist cu un discurs poetic la nivel stilistic (şi cred că acesta este şi punctul f o r t e al tuturor cărţilor sale, seducţia ideilor turnate într-o formă fluidă, mătăsoasă), astfel încât „Abisex” şi „Noaptea pisicilor lungi” sunt impropriu numite „romane”, chiar dacă în ultimele decenii specia ca atare este extrem de proteică, inclusive la nivel formal. Autorul însuşi evită această încadrare câtă vreme textul său se structurează de la sine, precum pânza de păianjen, fin şi dur, elastic şi rezistent în împletirea concentrică a firului confesiv. Semnele exterioare ale trăirii dinăuntru ţin de simţurile elementare, în special de tactil, prelungite firesc în gestica diurnă: ronţăirea unui biscuit, mersul la WC, aprinderea unei ţigări, pregătirea cafelei, privitul pe fereastră, cufundarea obsesivă în lumea de carton a televizorului şi a computerului etc. Toate nasc întrebări neliniştitoare pe marginea vieţii celorlalţi şi a propriei vieţi văzută ca o risipă inexorabilă, camuflată deseori în literatură , în autoficţiunea care, din păcate, „nu aduce mântuirea”.

Oriunde şi-ar purta trupul – la birou, pe străzi, în metrou, acasă, la spital, în camera unei femei – sufletul e ulcerat de automatismele perfect însuşite prin care rezistăm zilnic. Frumseţea, tot mai împuţinată, se întrezăreşte fulgurant fie pe chipul îngândurat al unei femei care-şi dă o şuviţă de pe fruntea încă tânără, fie în puţinele amintiri despre inocenţa pierdută a copilăriei: bucata de pâine unsă cu dulceaţa bunicii, mingea ţinută între trup şi genunchi de copilul poposit pe o scară de piatră… În chip firesc, recurenţa vieţii conduce la recurenţa textului. In sine dubla recurenta oboseşte cititorul indeosebi pe cel profesionist. E mult prea mult din atitudinea jovial-sictirită a unui Bukowski, Miller sau Kerouak. Dacă lumea occidentală s-a cufundat inconştient în muncă-producţie-consum, adevărată mană cerească pentru scriitori, românii abia se înfruptă din pericolul unui astfel de trai. Adevăraţii cronicari ai consumismului autohton sunt încă în faşă.Vor creşte şi vor scrie cărţi despre noi.

Sorin Delaskela, oricât de talentat ar fi, riscă să cadă în manierism. Poza dezabuzării, fâlfâită pe blog, scânteind în cărţi, tinde să ia locul trăirilor autentice. Care trăiri, induse încă se resimt în cărţile sale: foşnetul tăcerii, aerul zvelt dintre oameni, misterul fiinţei feminine, criza vârstei a doua, teama de irosire… toate încă sunt acolo, surprinse cu fineţe, încastrate definitiv în carnea textului. Rezistă, din orice unghi ar fi receptate , bucăţi precum „ Funcţiorii prafului”, „ Lecţia de franceză ” , „Lumea amiezii”, „Hărţile” sau „Dincolo de Marile Ziduri”. Fragmente din multe alte capitole ale acestei cărţi. Noaptea pisicilor lungi” este o carte interesantă. Nu-ţi taie respiraţia, dar o ţine în şah, sacadat, până la final. Poate că „literatura nu ne va mântui” mai mult decât o face viaţa însăşi, dar, aşa cum frumos spui, „închide în încordarea sa strălucirea acestui eşec de a dori să rosteşti totul, viaţa în ritmul căreia te mişti, ca într-un dans, apele care îţi cuprind în şuvoiul lor gleznele’’

VIORICA STĂVARU

Noaptea pisicilor lungi

de Sorin Delaskela,

editura BRUMAR,

Timişoara, 2010,

162 pagini