Felix Nicolau

revista Luceafarul 15/2011

’’De la bun început, lectura cărţii Noaptea pisicilor lungi (Sorin Delaskela, Bru­mar, 2010) te duce cu gândul la obsesia gnosticilor că lumea e scăpată de sub control şi că un demiurg depăşit de situaţie se chinuie să dreagă ceea ce mai poate fi dres. Personajele au şi ele comportamente gnostice: pe de o parte, distrug şi se auto­distrug, pe de alta, idolatrizează cartea şi cunoaşterea. Evidentă parafrazare a Nopţii cuţitelor lungi, în timpul căreia au fost măcelăriţi hughenoţii parizieni, deci ereticii, nonconformiştii, rebelii, titlul cărţii aşază în cheie absurdă o substanţă epică deprimantă, fără speranţă. Coperta, însă, figurând botul fiarei apocaliptice, lămureşte lucrurile. N-aş putea spune că forţa expresivă a lui Sorin Delaskela a scăzut comparativ cu Abisex. Mai degrabă s-a schimbat focali­zarea şi au fost eradicate sexualitatea zglobie şi sarcasmul turnat în exprimări nervoase, poetice. În locul acestora, s-a instalat abulia, resemnarea şi chiar ura. Fără să aibă sclipirile Abisexului, noua colecţie de povestiri, structurate totuşi romanesc, dovedeşte o forţă a naraţiunii aspre şi o eficienţă a descrierii care aduc aminte de Chuck Palahniuk. Caz unic în proza noastră, Sorin Delaskela este un maestru insuficient cunoscut. Siguranţa formulărilor şi capacitatea de a nu-şi fetişiza scrisul, de a da un bobârnac figurii borcănate a literaturii, îl recomandă ca pe unul dintre cei mai lucizi scriitori, total liber de farmecele stătute ale scriiturii. Căci scriitura poate funcţiona ca o Circe care-l transformă pe om în scriitor. Aşa cum remarcă prozatorul în dedicaţia cărţii, „literatura nu ne va mântui”. Scriem ca să ne purgăm de urâţenia lumii, ca să biruim prostia. Şi, în aceeaşi linie, îşi face intrarea în poveste Trofin, funcţionarul absolut, recuperatorul de cărţi neînapoiate, masochistul care îi provoacă pe cei mai puternici decât el. Totul, în vederea anihilării fiinţei: prin bătaie, alcool, tutun. Un idiot mai puţin este splendidul capitol de început, relatând în manieră de thriller ancheta morţii lui Trofin şi amintirile dure ale prietenului acestuia. Niciun cuvânt în plus, niciun fel de efuziune, nici măcar în exprimarea urii şi a scârbei: „Eram împreună din alte motive. Dintr-un fel de scârbă universală, sau din demenţă, sau pur şi simplu din inerţia ratării”. Astfel, autorul se erijează în descriptor al rataţilor şi funcţionarilor, departe de patima cioraniană. Sunt momente în care atmosfera povestirilor e aproape de Apa morţilor sau Locul unde nu s-a întâmplat nimic, a lui Sadoveanu. Dacă există elemente de spectaculos, ele ţin de detectivistica zurlie a cărţilor şi de viaţa ierarhizată a bibliotecii. Voinţa de putere în contexte fără miză. Scepticismul şi cinismul sunt de cea mai bună calitate, total impermeabile la smiorcăieli şi milostenii: „La ora aceea mai erau vreo trei înmormântări în cimitir. Oamenii se cară, îmi spuneam”; „Limbajul articulat e oricum o prostie. Ceva inutil şi fals, şi profund ipocrit”. Comunicarea e imposibilă, deci interpretarea devine infinită sau inutilă. Fiinţele tind spre o pace de amibă şi-mi sare în minte o zicere a lui Chuck Palahniuk din Sufocare: „a văzut cineva vreodată un peşte să urle în chinuri?”. Iar ca să ajungi amibă, ceea ce coincide cu Nirvana delaskeliană, trebuie să lupţi împotriva ambalajului carnal: „Nimeni nu are chef să înţeleagă ceva. Autodistrugere, plăcerea şi nebunia ei”. Sfântul suprem al mântuirii prin înjosire este Trofin: „Dacă ai fi aprins o ţigară lângă el, ar fi luat foc instantaneu. Era 90% vodcă ordinară, restul jeg uman”. Cum spuneam, retorica plictiselii disperate şi a fricii de a deveni se combină cu păţaniile recuperatorilor, poliţia cărţii. Propriuzis două planuri, primul dominând în mod clar. Pagini întregi cu meditaţii despre inutilitate, singurătate şi resemnare. Foarte rar se mai întrevede ura şfichiuitoare din Abisex. Acum e o turtire generală: „Priveam în gol. Birocraţie şi moarte”. Iubirea, care este o temă importantă a cărţii, se prezintă ca o post-iubire. Încercările fumigene de a recupera pasiunea eşuează patetic în sex fără plăcere sau în berării sordide. Nu numai că nu există speranţă, dar nu există nici voinţă de a spera. De unde şi aristocraţia cărţii. Ce ar mai fi de sperat într-o lume care arată cum arată? Tonusul şi planurile entuziaste sunt chiar de prost gust. Aristocratul post-istoric este inert, iar singura fericire permisă sunt amintirile: „Fac parte din această specie ciudată a celor fără viitor, a mamiferelor ce bat din lăbuţe, acum şi acum, în faţa unei scene deschise, orbite de lumina isterică a reflectoarelor”.

Sorin Delaskela este exemplul perfect al scriitorului post-istoric. Dacă ar şti de existenţa lui, Francis Fukuyama l-ar adopta fără să stea pe gânduri. Şi ni l-ar lua. Ceea ce ar fi mare păcat! Nu ştiu ce ne-am face fără un profet al neantului, care să ne aducă cu picioarele pe pământul aberant.’’